…

am crescut peste tot, îți spun…

de-aici încolo, ce mai pot să port în mine? tăceri. pentru cuvinte, aș avea nevoie de vieți întregi.
sau, hai sa sporovăim despre vreme ca-ntr-o banală zi de revistă, la urechea unei necunoscute să-mi șoptești despre cum mă iubești cosmopolit.
să trăim ca-n reclame, primim minute gratis de viață, nu?
nu?

spune-mi că nu. nu, nu toamna asta, dezvelită, doar pentru că are deja trecut.

am crescut din tot. ce-am avut
si ce nu.

Boy wolf

Kat Frankie – Boy Wolf

nu mai am cuvinte și nu-ți mai pot vorbi / te-nchid în dorința mea de-a trăi

mai presus decât tine, mai prejos decât noi / peste nori, am ajuns în noroi

așa mi-e sufletul, cât de slut

așa mi-ești și tu, lupul din lut.

am trăit accidental de frumos coerent / o poveste fără niciun end

o voi scrie odată pentru alții ca noi / pentru oamenii goi

și voi crede din nou într-o lună prea plină

la care lupii urlă cu vină

cu mirare. și mușcă adânc, dureros / departe de piele, suflet sau os

acolo unde dansez doar desculță doar eu / acolo unde ești doar tu doar al meu

colorblind

he named me after the sun

he named me after the moon

make ends meet, my soul

see no fortune

as the wind brings only light

as the trees breed stars

below the sky

the earth burns his roots.

there is no cosmic meaning in desire

only silence

on the lips of the colorblind lover.

 

Ctrl-alt-del

“capul în mâini, neclintită.îmi plac furtunile pentru că mă tem de ele: aceeași zbatere a inimii înaintea lacrimilor.

mi-am spus că toți suntem singuri într-o lume singură, mi-am spus căutând.

când nu știi ce cauți, întinzi mâinile în întunericul din tine și luminezi întreaga depărtare dintre două suflete. când nu te știi căutând, miracolul scoate limba la tine copilărește și tu nu poți decât să-i zâmbești înapoi.

până pe când se-ntrec furtunile pe străzi și hoinăresc prin sufletul tău.

atunci se prăbușesc valurile peste cele mai înalte culmi, atunci ochii mei tac, tac la nesfârșit. doar să nu plângă.

am înghițit sarea acelor lacrimi și-am râs motivând un fum de țigară, un soare prea plin, prea albastru. dar la granița acelor priviri se terminau orele iar sufletele noastre vegheau. nu mi-am dat voie să-mi doresc, dar îți ceream totul, predestinat. izgonirea ta nu-mi va aduce decât viscol când somnul va bate târziu în retragere…

până atunci, te iubesc. de atunci încolo, mâinile mele mă vor închide doar pe mine căuș.”

Silverman – Ctrl Alt Del

cum ar fi să renunț la de ce

cred că mi-ar fi greu. după primul de ce pus, apar alte de ce-uri până când totul devine un mare mare și etern de ce. niciodată niciun răspuns nu va răpune armata de de ce-uri pe care am construit-o atâția și atâția ani…

iar pentru că de ce se leagă inevitabil de câte o persoană sau de mine, și cum de mine vreau nu vreau nu scap, am încercat să scot de ce-urile din context și să le atribui ton de meditație…de ce mint oamenii. de ce rănesc oamenii. de ce sunt fericiți oamenii. de ce renunță oamenii. de ce lumea se rotește și se rotește iar oamenii nu simt nimic. de ce ăia câțiva care simt devin brusc și interminabil nefericiți. de ce nu putem opri timpul. de ce greșim. de ce vrem să greșim și de ce nu vrem să greșim. de ce ne punem atâtea și atâtea întrebări?

din cauza primului de ce, cel mai păcătos dintre toate, cel care mai mult ca sigur a ispitit-o pe Eva să muște din măr. șarpele are sâsâit de de ce…

dar după atâtea de ce-uri, nu știu mai nimic. tot ridic din umeri când mă întreb sau când întreb pe alții. nu există răspunsuri corecte sau greșite pentru de ce, și asta pentru că de ce nu a existat ca întrebare…noi am inventat-o. grupul oamenilor de ce trăiesc mereu cu frica de-a primi răspunsul pe care continuu îl caută. dacă nu îl găsesc, sunt nefericiți. dacă îl găsesc, sunt și mai nefericiți. mai mult ca sigur că geniile, cunoscute pentru singurătatea și întristarea lor, au ridicat multe de ce-uri…și la ce le-a folosit? că știm noi de ele? că cei mai mulți dintre noi oricum nu știm și nici că ne pasă? atunci?

de ce să mă întreb de ce?

când eram mică, un băiat m-a lovit și instinctul meu de mic animăluț de om ce eram la vârsta aia a fost să lovesc înapoi. acțiune și reacțiune, fără niciun de ce la mijloc. da, lumea ar fi un haos dacă toți ne-am comporta așa. dacă toți am fi liberi, nu? mă întreb prea multe și-mi răspund prea puține. iar jocul de ce-ului nu e corect niciodată: când lași garda jos, răspunsurile năvălesc peste tine. corecte? greșite? ai putea să le investighezi cu același de ce dar când te pregătești să renunți la el, prima regulă este să-l ocolești și, ca-n clasele primare, să lovești înapoi.

sunt obosită de de ce-urile din viața mea. pentru un timp, le voi lăsa deoparte sau cel puțin voi încerca. cel mai mare dintre ele mă are pe mine însămi în prim-plan. mă voi investiga, sper, mai bine, în altă viață.

până la urmă, cum ar fi să renunț la de ce nu are nevoie de o motivație.

Trăiască poșta română

Cald, cald, cum deschid ușa, mă lovește căldura. Am sentimentul neliniștitor că am făcut primul pas într-un cuptor. În fața mea, aliniate corect, cutii poștale, mici, roșii, vesele – lor nu pare a le fi cald. Mă uit dezorientată la dreapta, apoi la stânga: oare de ce s-a îngrămădit jumătate din populația cartierului aici??? Căci trebuie să fie cam o jumătate, de peste tot se văd brațe, picioare, moațe, pălării și chiar câteva căciuli (o babă are chiar una cu urechi!) dar mai ales se aud voci, se urcă unele peste altele, se răstesc, întreabă, roagă, pentru ca apoi să se ridice nevrotice în fața acelorași impasibile cutii poștale…

Sunt în continuare dezorientată, dar o iau la stânga cu presentimentul că acolo unde e grămada mai mare ar trebui să mă îngrămădesc și eu. Încerc să nimeresc capătul cozii și mă opresc, resemnată: gata, asta e bucățica mea de aer! Un moș impiedicat pare însă a nu împărtăși pacea mea abia recuperată, așa că un cot bine plasat mă mută la coada din mijloc. Patru perechi de ochi mă fixează răutăcios, gata de atac. Îngân niște scuze și mă re-organizez la capătul cozii. Ei, numai șase persoane în față, nu e mult – dar după jumătate de oră, aceleași șase persoane păreau dublate, triplate, iar între mine și femeia de la ghișeu care ștampila, trosnea și arunca cu foi părea a fi un drum de nerăzbătut.

Simt că îmi dă târcoale gândul abandonului și pentru a nu ceda, încerc să trag cu urechea. În primul rând, de ce s-au strâns toții oamenii ăștia, gloria nației noastre de vârsta a III-a, fix azi la poștă? Aha, se pare că azi se dau pensiile – de aici coada ghișeului nr. 1 care face înconjorul sălii. Lumea de la coada de pensii pare însă resemnată – între timp s-au născut prietenii, se deapănă amintiri comune, se schimbă rețete, zvonuri și păreri avizate despre guvern. Babele își zâmbesc amabil iar moșii par a mai avea puțin până să scoată tablele și s-o pună de-un joc mic. Toată lumea zâmbește, mai știrb ce-i drept, dar zâmbește – mi-e clar că la coada de pensii s-a împărțit de pe-acum o oră, de dinainte să aterizez eu aici, un medicament miraculos care a transformat poșta într-un fel de ieșire la iarbă verde. Sau cu toții ne senilizăm de la o anumită vârstă, și-asta se poate.

Mă mut de pe-un picior pe altul, blestemând tocurile. Privesc cu invidie la tenișii galbeni cu floricele ai vecinei – ce-are a face că în rest e îmbrăcată ca de bancă? eu mă fâțâi acum sau ea??? Îmi promit o viitoare cât mai grabnică achiziție de teniși galbeni (mici și ușori, de ținut în geantă pentru momentele de criză – cum ar fi o vizită la poștă) și după ce mă îmbărbătez cu o viziune a mea relaxată și sportivă, arunc o nouă privire plină de speranță către funcționara noastră. Are capul rotund și părul lung prins precum un colac deasupra frunții. Destul de dolofană, s-ar potrivi de minune în reclamele de la Milka, visătoare în ținutul vacilor unde timpul de poveste stă în loc. Nu în poștă, unde timpul nu ar trebui să stea deloc în loc! De altfel, greșesc – nici nu stă: contemplarea colacului mi-a mai luat zece minute și don’șoara o dă în continuare cu ștampilele. Tare mult aș vrea să văd ce ștampilează ea acolo dar mi-e imposibil oricât de mult m-aș ridica pe vârfuri (ceea ce îmi re-amintește constant povestea pantofilor cu toc) și-apoi orice încercare de-a mea de a mă apropia chiar și vizual de ghișeu este privită cu ostilitate vădită de camarazii mei de suferință, mereu aceiași în număr de șase.

Oftez. La ghișeul alăturat mai oftează cineva.

- Păi bine doamnă, și eu acum ce fac?

- V-am spus, fără buletin nu vă putem da pensia!

- Și eu în seara asta ce mănânc? Spuneți dvs. eu ce să mănânc?

- Haideți doamnă, fiți și dvs. miloasă, doar îl cunosc eu pe domnul Andronache, e vecin de peste 15 ani cu mine, dacă vă spun eu!

Doamna funcționară se înduioșează. Completează cu datele ezitante ale moșului în vreo trei registre, mai păcăne/țăcăne la ceva mașinării de nevăzut și apoi îi dă omului pensia.

- Ce suflet bun, doamna funcționară, tot de la ea am luat și eu pensia pentru bărbată-miu luna trecută…că de unde să mai știm noi unde sunt actele, ne-a mâncat tot guvernul ăsta, dar acte ne-a tot dat, numai în ele să ne încurcăm…

După momentul culminant trecut cu bine de eroul nostru, domnul Andronache, vecinul de peste 15 ani al doamnei de colo cu cordeluță sidefată și ruj asortat siclam, îmi reîndrept toată atenția către ghișeul în dreptul căruia aștept cuminte de mai bine de 40 de minute deja. Țac țac, pac pac, doamna mea funcționară nici nu ridică ochii rotunzi, doar colacul din păr i se mai mișcă uneori de la dreapta la stânga. Aș ofta din nou dar îmi atrage atenția o bucățică mică de hârtie albă cu ceva litere imprimate gros în negru – hmmm, de ce mai toți au așa ceva și eu nu? Trag cu ochiul la vecina și silabisesc în șoaptă: con-fir-ma-re-de-pri-mi-re. Fir-ar, n-am! De unde să iau, cum fac să plec să caut fără să-mi pierd locul râvnit de nr. 7 la coada ghișeului 2? Asta e, trimit cu timbru! Dar dacă am nevoie de confirmarea asta? De ce au toți și numai eu nu?

Îmi merit cei 28 de ani! Am reușit să îmi fac rost chiar de două confirmări. Le completez fericită și le țin cu mândrie ca să se vadă că am și eu! Hmmm, cred că am uitat un lucru esențial: plicuri. Nu-i nimic, calm, calm, rezolvăm. De fapt, mă rezolvă o vecină, privindu-mă aproape cu milă: “Nu prea vii pe la poștă, nu?”…nu prea, ce-i drept. Înhaț plicurile, coada a început să se miște și simt cum crește în mine panica pierderii rândului. Din prea mult elan, infig pixul în plic aproape să-l scot pe partea ailaltă, dau să scriu dar pixul nu vrea, nu știe, mă aud cerând în dreapta stânga un pix cu o voce aproape disperată, îl înhaț, aproape mâzgălesc pe hârtie și învingătoare, mă înfățișez doamnei funcționare.

Cu lenea unei pisici, dolofana funcționară începe să cerceteze plicurile, întorcându-le de pe o parte pe alta de parcă le-ar inspecta de purici. Aud în spatele meu icnete, oftaturi, alți nefericiți care nu au plicuri, pixuri sau descoperă că nu știu de fapt adresa. Zâmbesc superior, de parcă tocmai aș fi primit o coroniță și diploma de premiu I în fața ghișeului.

- Dar pe confirmările de primire, trebuia să completați și la Destinatar, domnișoară!

Colacul se mișcă necruțător de la dreapta la stânga. Buimacă, îngân “Destinatar?”, “Da, dragă, adică acolo unde trimiți scrisoarea că doar nu o trimiți așa, în eter…”. Pentru un moment, mi-am pierdut firea. Iau pixul cu rapiditate și încep scrijeliturile dar deja o babă înfofolită ca de gerul Bobotezei îmi ia locul: “Până completezi mata acolo…”

Aștept cuminte. Am început să mă uit și eu dușmănos în dreapta și în stânga, să nu mai miște careva. Îmi simt rochia lipită pe mine și îmi fac vânt neputincios cu nenorocitele de confirmări care mi-au mâncat sufletul și încă un sfert de oră în cuptorul poștal. Din nou în fața funcționarei, aproape îmi țin răsuflarea: țac țac, pac pac – 162 lei. Nu, nu mă mai interesează restul, vreau doar să ies!

Între timp, lumea s-a mai rărit, câteva babe au rămas de vorbă mai despre vreme, politică și neamuri, întrezăresc două trei priviri pierdute – probabil victime ca și mine – dar mă îndrept spre ieșire, fără să întoc capul, fericită să scap, ocolind gândul că nu prea știu să mă descurc cu plicuri, timbre și confirmări de primire la vârsta mea, dar mândră că nu am abandonat cuptorul cu colaci, basmale și adidași galbeni. Impasibile, cutiile roșii, drăgălașe parcă îmi fac cu ochiul și-mi spun “Vă mai așteptăm pe la noi!”

atât e prea mult?

aș vrea să mă pot opri din a căuta mai mult.

punct.

punct!

gânduri peste gânduri, să nu fie doar vieți irosite? orice gând poate aduce o decizie, orice decizie o nouă viață.

acum cred că sufletul nu îmbătrânește, că se poate regăsi oricum, oricând. înseamnă să fie pregătit. când ești pregătit? nu-ți spune nimeni, nu?

eu am…mult. mai mult decât merit. mai multe vieți irosite decât merit. între un plus și un minus mai contează doar ce operație matematică aplici.

totul e atât de simplu. de asta să nu văd mereu sensul?

noaptea de sânziene

Cerul se deschide în două, exact la miezul nopții.

să fie noaptea de zânziene.

în cărțile lui eliade există magie, întâlnirile cosmosului au loc prin sufletele a doi oameni, predestinarea crește din conștiința prezentului așteptat. personajele nu-și pun întrebări, pentru că și-au lăsat imediat după copertă condiția umană.

mă așteptai?

te așteptam.

așa se traduc întâlnirile existențiale. lucrurile au loc pentru că știm că vor avea. într-o lume încâlcită, complicările sunt de fapt destul de simple și deși apar personaje purtând întrebări, acestea sunt doar ale noastre, ale cititorilor. în lumea lui eliade, devenim cine nu am putea fi niciodată.

vorbesc în numele meu sau poate nici în al meu…

am început să citesc din nou noaptea de sânziene, am început să o citesc când ziua se termina, când lumina urmărea cuvintele răstălmăcite. o citesc din nou, la altă vârstă, cu un alt suflet, sau poate doar sufletul cărții a crescut altul. abia am început, personajul principal va picta un tablou, pentru că el știe…

Forseti – Der graue Konig

Time of the wolf

viața în doi, fuga de unul singur

cu tine timpul joacă șotron din Iad până-n Rai, am tălpile mici

îmi place jocul

nu te-nving niciodată, mereu mă câștigi.

ce lipsă de efort, ești un om prea întreg, faci pașii cât de mari

așa treci tu prin viață

eu alerg, jumătate de talpă și sufletul la marginea ei gâfâind

ține pasul

ține pasul

inspiră adânc

oricât fug

departe ajunge aproape, tu mi-ești și talpă și chin și răsplată.

G.G. Alan Bindig – Time of The Wolf

asta e tot?

inainte sa pun un verdict, prea mult, prea putin…

am zile in care viata imi pare un sir de concesii. trebuie sa muncesc ca sa fac bani, sa traiesc – cum traiesc oamenii: pai, mananca, se imbraca, se intalnesc cu prietenii, isi fac o familie, se necajesc si beau, se bucura si beau, uneori doar beau, se joaca diverse si cu diversi, isi pun intrebari, gasesc raspunsuri sau uita intrebarile, descopera altele sau tot pe astea, isi plimba cainii, copiii, se mai duc pe la doctor, mai ofteaza, mai cauta ceva, mai si gasesc, daca nu gasesc, ceva ii gaseste pe ei, uneori plang, alteori sa chinuie sa nu planga, rad, exerseaza zambete si batai de gene, glumesc sau povestesc, unii cugeta, altii si scriu dup-aia, cativa ii citesc, asa apar romanele de succes…

toate astea concesii, sau toate astea + noi = viata? si dupa? pot sa iau cu mine ceva? un om, o amintire, o cutie de chibrituri, o tigara macar? ma tot intreb cu ce plecam, cu o strangere de inima sau deschisi, mai vulnerabil de fericiti de cat am fost oricand? moartea s-o fi simtind ca un drog, o supradoza fericita? viata sigur nu se simte asa…

in tramvai – atatea vieti. palpaie mai puternic decat luminile stradale. ii vad si cel mai mila mi-e de acei oameni, undeva aproape de varsta a treia, nu cred sa-si permita decat transportul in comun (dar nu comun), ghicesc ca nu-si permit nici altele…au acele fete de oameni invinsi, resemnati, azi o doamna manca pufuleti cu bucuria unui copil insa…

si-apoi, seara, adorm cum putini o fac, sunt protejata, departe de tramvaie si oameni incremeniti in prezent. nu gasesc sensul pentru care eu, dupa atatea concesii, gasesc o bucatica mica de fericire dar o inhat cu un sentiment tot mai vag pe cand adorm ca noi, noi poate am fi vinovati…

si imi zic: asta nu e tot…sirul asta de zile. si nu numai eu sunt mai mult…