Trăiască poșta română

Cald, cald, cum deschid ușa, mă lovește căldura. Am sentimentul neliniștitor că am făcut primul pas într-un cuptor. În fața mea, aliniate corect, cutii poștale, mici, roșii, vesele – lor nu pare a le fi cald. Mă uit dezorientată la dreapta, apoi la stânga: oare de ce s-a îngrămădit jumătate din populația cartierului aici??? Căci trebuie să fie cam o jumătate, de peste tot se văd brațe, picioare, moațe, pălării și chiar câteva căciuli (o babă are chiar una cu urechi!) dar mai ales se aud voci, se urcă unele peste altele, se răstesc, întreabă, roagă, pentru ca apoi să se ridice nevrotice în fața acelorași impasibile cutii poștale…

Sunt în continuare dezorientată, dar o iau la stânga cu presentimentul că acolo unde e grămada mai mare ar trebui să mă îngrămădesc și eu. Încerc să nimeresc capătul cozii și mă opresc, resemnată: gata, asta e bucățica mea de aer! Un moș impiedicat pare însă a nu împărtăși pacea mea abia recuperată, așa că un cot bine plasat mă mută la coada din mijloc. Patru perechi de ochi mă fixează răutăcios, gata de atac. Îngân niște scuze și mă re-organizez la capătul cozii. Ei, numai șase persoane în față, nu e mult – dar după jumătate de oră, aceleași șase persoane păreau dublate, triplate, iar între mine și femeia de la ghișeu care ștampila, trosnea și arunca cu foi părea a fi un drum de nerăzbătut.

Simt că îmi dă târcoale gândul abandonului și pentru a nu ceda, încerc să trag cu urechea. În primul rând, de ce s-au strâns toții oamenii ăștia, gloria nației noastre de vârsta a III-a, fix azi la poștă? Aha, se pare că azi se dau pensiile – de aici coada ghișeului nr. 1 care face înconjorul sălii. Lumea de la coada de pensii pare însă resemnată – între timp s-au născut prietenii, se deapănă amintiri comune, se schimbă rețete, zvonuri și păreri avizate despre guvern. Babele își zâmbesc amabil iar moșii par a mai avea puțin până să scoată tablele și s-o pună de-un joc mic. Toată lumea zâmbește, mai știrb ce-i drept, dar zâmbește – mi-e clar că la coada de pensii s-a împărțit de pe-acum o oră, de dinainte să aterizez eu aici, un medicament miraculos care a transformat poșta într-un fel de ieșire la iarbă verde. Sau cu toții ne senilizăm de la o anumită vârstă, și-asta se poate.

Mă mut de pe-un picior pe altul, blestemând tocurile. Privesc cu invidie la tenișii galbeni cu floricele ai vecinei – ce-are a face că în rest e îmbrăcată ca de bancă? eu mă fâțâi acum sau ea??? Îmi promit o viitoare cât mai grabnică achiziție de teniși galbeni (mici și ușori, de ținut în geantă pentru momentele de criză – cum ar fi o vizită la poștă) și după ce mă îmbărbătez cu o viziune a mea relaxată și sportivă, arunc o nouă privire plină de speranță către funcționara noastră. Are capul rotund și părul lung prins precum un colac deasupra frunții. Destul de dolofană, s-ar potrivi de minune în reclamele de la Milka, visătoare în ținutul vacilor unde timpul de poveste stă în loc. Nu în poștă, unde timpul nu ar trebui să stea deloc în loc! De altfel, greșesc – nici nu stă: contemplarea colacului mi-a mai luat zece minute și don’șoara o dă în continuare cu ștampilele. Tare mult aș vrea să văd ce ștampilează ea acolo dar mi-e imposibil oricât de mult m-aș ridica pe vârfuri (ceea ce îmi re-amintește constant povestea pantofilor cu toc) și-apoi orice încercare de-a mea de a mă apropia chiar și vizual de ghișeu este privită cu ostilitate vădită de camarazii mei de suferință, mereu aceiași în număr de șase.

Oftez. La ghișeul alăturat mai oftează cineva.

- Păi bine doamnă, și eu acum ce fac?

- V-am spus, fără buletin nu vă putem da pensia!

- Și eu în seara asta ce mănânc? Spuneți dvs. eu ce să mănânc?

- Haideți doamnă, fiți și dvs. miloasă, doar îl cunosc eu pe domnul Andronache, e vecin de peste 15 ani cu mine, dacă vă spun eu!

Doamna funcționară se înduioșează. Completează cu datele ezitante ale moșului în vreo trei registre, mai păcăne/țăcăne la ceva mașinării de nevăzut și apoi îi dă omului pensia.

- Ce suflet bun, doamna funcționară, tot de la ea am luat și eu pensia pentru bărbată-miu luna trecută…că de unde să mai știm noi unde sunt actele, ne-a mâncat tot guvernul ăsta, dar acte ne-a tot dat, numai în ele să ne încurcăm…

După momentul culminant trecut cu bine de eroul nostru, domnul Andronache, vecinul de peste 15 ani al doamnei de colo cu cordeluță sidefată și ruj asortat siclam, îmi reîndrept toată atenția către ghișeul în dreptul căruia aștept cuminte de mai bine de 40 de minute deja. Țac țac, pac pac, doamna mea funcționară nici nu ridică ochii rotunzi, doar colacul din păr i se mai mișcă uneori de la dreapta la stânga. Aș ofta din nou dar îmi atrage atenția o bucățică mică de hârtie albă cu ceva litere imprimate gros în negru – hmmm, de ce mai toți au așa ceva și eu nu? Trag cu ochiul la vecina și silabisesc în șoaptă: con-fir-ma-re-de-pri-mi-re. Fir-ar, n-am! De unde să iau, cum fac să plec să caut fără să-mi pierd locul râvnit de nr. 7 la coada ghișeului 2? Asta e, trimit cu timbru! Dar dacă am nevoie de confirmarea asta? De ce au toți și numai eu nu?

Îmi merit cei 28 de ani! Am reușit să îmi fac rost chiar de două confirmări. Le completez fericită și le țin cu mândrie ca să se vadă că am și eu! Hmmm, cred că am uitat un lucru esențial: plicuri. Nu-i nimic, calm, calm, rezolvăm. De fapt, mă rezolvă o vecină, privindu-mă aproape cu milă: “Nu prea vii pe la poștă, nu?”…nu prea, ce-i drept. Înhaț plicurile, coada a început să se miște și simt cum crește în mine panica pierderii rândului. Din prea mult elan, infig pixul în plic aproape să-l scot pe partea ailaltă, dau să scriu dar pixul nu vrea, nu știe, mă aud cerând în dreapta stânga un pix cu o voce aproape disperată, îl înhaț, aproape mâzgălesc pe hârtie și învingătoare, mă înfățișez doamnei funcționare.

Cu lenea unei pisici, dolofana funcționară începe să cerceteze plicurile, întorcându-le de pe o parte pe alta de parcă le-ar inspecta de purici. Aud în spatele meu icnete, oftaturi, alți nefericiți care nu au plicuri, pixuri sau descoperă că nu știu de fapt adresa. Zâmbesc superior, de parcă tocmai aș fi primit o coroniță și diploma de premiu I în fața ghișeului.

- Dar pe confirmările de primire, trebuia să completați și la Destinatar, domnișoară!

Colacul se mișcă necruțător de la dreapta la stânga. Buimacă, îngân “Destinatar?”, “Da, dragă, adică acolo unde trimiți scrisoarea că doar nu o trimiți așa, în eter…”. Pentru un moment, mi-am pierdut firea. Iau pixul cu rapiditate și încep scrijeliturile dar deja o babă înfofolită ca de gerul Bobotezei îmi ia locul: “Până completezi mata acolo…”

Aștept cuminte. Am început să mă uit și eu dușmănos în dreapta și în stânga, să nu mai miște careva. Îmi simt rochia lipită pe mine și îmi fac vânt neputincios cu nenorocitele de confirmări care mi-au mâncat sufletul și încă un sfert de oră în cuptorul poștal. Din nou în fața funcționarei, aproape îmi țin răsuflarea: țac țac, pac pac – 162 lei. Nu, nu mă mai interesează restul, vreau doar să ies!

Între timp, lumea s-a mai rărit, câteva babe au rămas de vorbă mai despre vreme, politică și neamuri, întrezăresc două trei priviri pierdute – probabil victime ca și mine – dar mă îndrept spre ieșire, fără să întoc capul, fericită să scap, ocolind gândul că nu prea știu să mă descurc cu plicuri, timbre și confirmări de primire la vârsta mea, dar mândră că nu am abandonat cuptorul cu colaci, basmale și adidași galbeni. Impasibile, cutiile roșii, drăgălașe parcă îmi fac cu ochiul și-mi spun “Vă mai așteptăm pe la noi!”