apartenență

cănd m-am născut am învățat să iubesc

voi erați obiectul iubirii mele și totuși nu v-am zis niciodată că vă iubesc

văd în jurul meu reflecții ale unei familii perfecte

în milioane de familii imperfecte

se unesc pentru ca eu să cresc într-un singur om, dezbinat de voi.

și totuși vă iubesc. și totuși vă caut

când sunt iar copil, când sunt mereu copil și când voi fi

cine e dator și cine va primi, e o poveste scrisă de mult, nu mi-ați citit-o niciodată

și totuși v-am iubit

și totuși am avut nevoie să cresc departe ca-ntr-un alt orizont urmărit din aceeași casă

pe care am iubit-o deși nu i-am aparținut niciodată.

The origin: te point of return. aşa suntem noi.

la început, îmi plăceau cuvintele mari pentru că ne transformau pe amândoi în ceva infinit. de fapt, nedefinit. păstram misterul unei realităţi zilnice fără să ne contopim în totalitate cu ea. nu spun că n-a avut farmecul lui, acel timp. atunci, ne-au crescut rădăcinile, trebuie să le fi simţit şi tu. nu te poţi lega de altcineva fără să te doară niţel, sau mai mult, cât să-ţi placă…niţel sau mai mult.

acum, am crescut realităţile noastre. lumea mea şi, chiar lângă, a ta. care mai sunt cuvintele mari când exişti închegat în ceva şi mai mare, mai plin, ceva ce nu poţi părăsi, prea târziu pentru a construi în alt univers? două tăceri aliniate după ritmul aceleiaşi îmbrăţişări cu iz de somn adâncit. nu inerţie ci puls în venele unui uriaş mai puternic decât noi, decât oricine altcineva.

aşa suntem noi. sub buzele noastre când se ating, simt contopirea a milioane de stele…

With stardust and cosmic infinity
Entwined like lovers that delicately grace the sky
Dancing back and forth into eternity
With everlasting and fervent intensity

(The Origin: The Point of Return – Vindersang)

Floarea de pe scară

 

Înainte, locuiam într-un bloc bătrân. Era gri, fără lift și cu perdeluțe la ferestrele fiecărui etaj. Flori, o expoziție de vegetație din care al meu câine fura mai câte-o floare, mai câte-un fir de iarbă, după cum îi era cheful. Evident, eu eram la ultimul etaj, deci timpul era prielnic si berechet să meditez completativ atât la flori cât și la toate cele ce mi se întâmplaseră întreaga zi. Pe la etajul meu, de multe ori, vara mă aștepta căte o fereastră larg deschisă și, mereu bruscă, deși repetitivă, aceeași nevoie de a fuma acolo, pe trepte, țigara cea mai plăcută a zilei. De parcă a intra pe ușă, a mă așeza undeva pe un scaun în casa mea mi-ar fi furat tocmai…intimitatea.
Într-o zi, din fumul de țigară a crescut o floare, chiar acolo, sub ochii mei. Trufaș de colorată în blocul meu gri. De parcă furase toată primăvara de-afară și o închisese în ea, pentru a se desface doar pentru mine…doar pentru a-mi spune că amânarea de pe scară din fiecare zi mă ține deoparte de tot ce aș putea face, de tot ce-aș putea să văd, de oameni și zâmbete, de o altă continuare dupa aceeași mediocră zi de lucru.

Cred, și-acum, că floarea aia mă aștepta pe mine așa cum și eu mă așteptam. S-au declanșat mult în mine, dar prima dată s-a declanșat aparatul.