cum ar fi să renunț la de ce

cred că mi-ar fi greu. după primul de ce pus, apar alte de ce-uri până când totul devine un mare mare și etern de ce. niciodată niciun răspuns nu va răpune armata de de ce-uri pe care am construit-o atâția și atâția ani…

iar pentru că de ce se leagă inevitabil de câte o persoană sau de mine, și cum de mine vreau nu vreau nu scap, am încercat să scot de ce-urile din context și să le atribui ton de meditație…de ce mint oamenii. de ce rănesc oamenii. de ce sunt fericiți oamenii. de ce renunță oamenii. de ce lumea se rotește și se rotește iar oamenii nu simt nimic. de ce ăia câțiva care simt devin brusc și interminabil nefericiți. de ce nu putem opri timpul. de ce greșim. de ce vrem să greșim și de ce nu vrem să greșim. de ce ne punem atâtea și atâtea întrebări?

din cauza primului de ce, cel mai păcătos dintre toate, cel care mai mult ca sigur a ispitit-o pe Eva să muște din măr. șarpele are sâsâit de de ce…

dar după atâtea de ce-uri, nu știu mai nimic. tot ridic din umeri când mă întreb sau când întreb pe alții. nu există răspunsuri corecte sau greșite pentru de ce, și asta pentru că de ce nu a existat ca întrebare…noi am inventat-o. grupul oamenilor de ce trăiesc mereu cu frica de-a primi răspunsul pe care continuu îl caută. dacă nu îl găsesc, sunt nefericiți. dacă îl găsesc, sunt și mai nefericiți. mai mult ca sigur că geniile, cunoscute pentru singurătatea și întristarea lor, au ridicat multe de ce-uri…și la ce le-a folosit? că știm noi de ele? că cei mai mulți dintre noi oricum nu știm și nici că ne pasă? atunci?

de ce să mă întreb de ce?

când eram mică, un băiat m-a lovit și instinctul meu de mic animăluț de om ce eram la vârsta aia a fost să lovesc înapoi. acțiune și reacțiune, fără niciun de ce la mijloc. da, lumea ar fi un haos dacă toți ne-am comporta așa. dacă toți am fi liberi, nu? mă întreb prea multe și-mi răspund prea puține. iar jocul de ce-ului nu e corect niciodată: când lași garda jos, răspunsurile năvălesc peste tine. corecte? greșite? ai putea să le investighezi cu același de ce dar când te pregătești să renunți la el, prima regulă este să-l ocolești și, ca-n clasele primare, să lovești înapoi.

sunt obosită de de ce-urile din viața mea. pentru un timp, le voi lăsa deoparte sau cel puțin voi încerca. cel mai mare dintre ele mă are pe mine însămi în prim-plan. mă voi investiga, sper, mai bine, în altă viață.

până la urmă, cum ar fi să renunț la de ce nu are nevoie de o motivație.

De ce imi place MMA

MMA = Mixed Martial Arts

Acum cativa ani, nu vedeam decat niste barbati – mai mult sau mai putin “bine” – batandu-se oarecum caraghios si gay dupa ce m-a amuzat, m-a lasat indiferenta, intrucat mi-e lene sa descopar lucruri chiar atunci cand s-ar putea sa-mi placa.

De fapt si de drept, a inceput sa-mi placa sa ma uit la UFC & Co. intr-o perioada foarte furtunoasa a vietii mele si a sufletului meu. In mine se dadeau lupte pe care in realitate le pierdeam in lacrimi, frici inutile si nopti nedormite. Pe cand, pe ecran, doi oameni se infruntau…curios cum lupta in doi din viata mea se ducea pe zile, nopti si…runde de UFC. Sau TUF. Trebuie sa mentionez TUF pentru ca acest reality-show mai mult un soap-opera la inceput decat “batai”, mi-a atras interesul cu adevarat.

Cred ca asa am inteles ca orice lupta se duce mai intai in tine, in mintea ta, in constructia ta – ca individ – inainte sa ajunga in ring, oricare ar fi ringul acesta. Am vazut luptatori “slabi de inger”, care nu erau croiti pentru a face asta, a alege viata de luptator sau care nu-si doreau cu adevarat asta. Din pacate, m-am regasit in ei…de cate ori nu am incercat sa fac lucruri care, pur si simplu, nu erau pe “masura” mea. Sau pe care, sub multele teorii alcatuite din ganduri neclare si subrezi, nu mi le doream cu adevarat. Si in MMA, ca si in viata, a abandona e calea cea mai simpla…iar caile sunt multe: te poti da lovit/ranit (martiratul din viata de zi cu zi), poti abandona lupta in mijlocul luptei, o poti evita sau o poti duce mereu cu cel mai slab adversar (neincercand nici sa-ti dovedesti puterile, nici sa progresezi, ci doar sa castigi).

Si nu oricine poate ajunge “acolo”. Trebuie sa muncesti, sa reusesti sa-ti doresti zi dupa zi dupa zi acelasi lucru. Iar cand il dobandesti, sa ti-l doresti in continuare. Simt ca ar trebui sa imprumutam cu adevarat aceasta constiinta a dorintei si in viata reala. Sa nu ne dorim nici himere si nici doar pana la un punct. Ce au in plus luptatorii astia fara prea multe clase si fara cultura? Ei stiu ca pot pierde oricand ce au dobandit. Ca lupta nu se termina niciodata. Ca si cei mai buni sunt dati KO sau submitati fara drept de apel. Ca daca ai castigat acum nu inseamna ca nu mai poti sa pierzi data viitoare. Noi, noi ne culcam pe cate-o ureche, cand pe stanga, cand pe dreapta, odata ce am dobandit lucrul pentru care am luptat. Nu ni se cuvine si nu ni se promite ca maine il vom mai avea, dar abandonam lupta usor, din egoism, comoditate, dezinteres sau altceva. Si ma gandesc doar cat de bogati am fii daca am continua sa castigam din nou si din nou si din nou acelasi lucru…

Dincolo de ecran, e des intalnit TKO-ul. Dupa o zi de serviciu. Dupa o relatie cand simti ca nu mai poti continua, orice-ar fii. Sau choke. Ca atunci cand ramai fara aer, ochii incearca sa vada dincolo de realitate dar dincolo nu mai e nimic.

Cei buni nu-si subestimeaza niciodata adversarul. Oricat de necunoscut/nelansat/nefaimos ar fii acesta. Sunt mereu in garda pentru ca o singura clipa de neatentie te poate costa centura, locul intr-un turneu sau chiar toata cariera de pana atunci. Asa ca studiaza adversarul intr-un mod sherlock-esc, impreuna cu antrenori, colegi de “camp” – aliati. Ajung sa stie stilul, sa intuiasca miscarile, sa nimereasca cu precizie “calcaiul lui Achile”. Sau cel putin asta urmaresc. Noi suntem mereu in extreme (nu ca nu s-ar intampla si in UFC asta, din cand in cand): mereu subestimam sau supraestimam “adversarul”. Mai rau cred sa-l subestimezi. Atunci pici de foarte sus, foarte brusc si, de multe ori, foarte final. Iar cand supraestimam, suntem niste underdogs cu coada intre picioare, miorlaim lamentabil pe la colturi in loc sa ne ascutim coltii si sa muscam de unde trebuie, cand trebuie…

Exista luptatori si luptatori. Unii pastreaza o tacere amenintatoare sau o modestie enervanta pe nervii celuilalt; altii apeleaza la injurii, infatuare sau sarcasm, calcand cu la fel de mult talent, tot pe nervii celuilalt. Ce conteaza, de multe ori, este ca tot razboiul psihologic de dinainte “se termina” in ring.

In viata de zi cu zi, nu avem nici un ring unde sa urcam cand si cand, tot cate doi, pentru a pune punct lucrurilor care altfel se continua interminabile. Nu avem cum sa iesim de acolo, invingator si invins, dar eliberati de tot ce inseamna ura, rautate, razbunare. Dragoste. Cred ca avem – unii dintre noi – ringurile noastre. Acolo luptam in sistem piramidal pana cand ramanem tot doi. Cel mai slab dintre noi va ceda de multe ori – inainte. Cel mai hotarat, va persevera – dupa.

De-asta imi place MMA-ul. Pentru ca ma uitam si-mi spuneam ca n-as putea fi un luptator…si-ncet incet, mi-am dat seama ca eram si eu unul – cand bun, cand mai putin bun. Un mixt intre MMA si tot ce puteam fi.

să ne definim

Azi, duc după mine un întreg arsenal de sentimente, de parcă m-aș pregăti de o invazie. Am și din cele bune, și din cele rele, chiar și din cele pe care nici o categorie nu le acceptă. Și, totuși, azi doar mă pregătesc de atac…e ciudat cum, pentru unii oameni, inclusiv pentru mine, lupta cu ceva (o problemă, un om, propria-ți persoană, lumea în general) capătă contur abia în timp ce o duci. La început, nici nu știi ce vrei sau dacă vrei să te războiești cu ceva…poate chiar spui, cu mâna pe inimă, că nu-ți dorești această luptă. Care mai încolo și mai pe îndelete se dovedește a fi foarte necesară.

Așa am plecat și eu la război, pacifistă. Acum, nu mai sunt așa, îmi strâng armele și strâng din dinți – sunt în dezavantaj în lupta asta. Mă lupt cu el dar și cu mine. Și lupta asta a mea se cheamă dragoste…cel puțin am găsit o definiție pentru un cuvânt mare din dicționarul intim al oricăruia dintre noi. Nu te amăgi că ar însemna altceva, pentru că, mereu, chiar și în momentele bune, e doar o luptă.

Iar eu mă pregătesc ca un adevărat geniu militar.