Dialog

și bătrânul a spus: toate vor trece, știi că toate vor trece și-atunci îți va părea rău.

nu pot să fiu nemuritor? a întrebat copilul nu pot să-mi imaginez o pereche de aripi și să pot zbura tot mai sus, tot mai departe? nu pot să-mi imaginez timpul ca pe o simplă bătaie de aripi, continuă?

și unde vei fi când vei trece de orizontul tău?

în lumea altcuiva. voi opri timpul meu și al tău și te voi coase de trupul meu.

vom înconjura tot ceea ce iubim și pe toate le vom lăsa în urmă. mă vei abandona și pe mine când voi deveni o povară prea grea?

da, și nimeni nu mă va putea judeca. nu pot fi mai sincer decât sunt în zborul meu fără timp.

Cum și de ce iertăm

De ceva timp îmi pun întrebarea asta…pentru că este atât de ușor să spui cuiva “te iert”…
Pentru greșelile mele, mereu am găsit justificări. Nu asta fac toți oamenii? Am minimizat, îmi dau seama acum, suferința pe care am provocat-o altora, dezamăgirea pe care le-am adus-o, crezând că am un motiv, că sunt, invariabil, îndreptățită de soartă, de circumstanțe, de propria mea persoană sau chiar de omul pe care-l răneam…și, cum what goes around comes around, se pare că mi-a venit rândul, însă de data asta tot soarta m-a așezat pe partea cealaltă a baricadei. Și, acum, trebuie să iert.
A ierta…un verb pe care îl simt răsucindu-se șarpe întreg în coloana mea. Noaptea, tărziu, îmi șoptește la ureche iar spre dimineață urlă direct în sufletul meu. Mă pândește zi după zi, oră de oră iar fiecare clipă de neatenție o plătesc invariabil. Un simplu verb care, odată asumat, s-a transformat într-o luptă continuă, într-un șir de încurajări și reproșuri pe care mi le fac în mod egal și repetitiv. Deci…cum iertăm? Sau, și mai important poate, de ce? Ne dorim cu adevărat să iertăm omul care ne-a rănit, care a luat mișelește cuțitul și a tăiat adânc, adânc acolo unde a știut? a nimerit mai bine? Nu știu dacă ne dorim cu adevărat asta sau, poate mult mai uman și mai din popor, ne dorim să-l vedem suferind ca un câine și să-l contemplăm cu sufletul împăcat că am participat la asta…oare chiar suntem atât de buni pe cât ne dorim să fim? Oare să iert acum nu înseamnă să lovesc înapoi mai târziu?
Câte întrebări mi s-au perindat prin cap. Câte gânduri – pe care nu le-ai avut niciodată, nu le-ai bănuit măcar niciodată – apar brusc, ca după ploaie, scot capul din spatele lacrimilor și îți spun “o merită!”.
Nu vreau să fiu ipocrită – probabil că din primul moment am știut că va fi greu. Că voi fi ispitită să dau înapoi, să cedez, să întorc obrazul…sau palma. Încă nu știu cum să iert sau de ce o fac…știu doar că iertarea este singura mea cale de a mă re-întregi…poate mai puternică, poate mai vulnerabilă decât oricând. Dar sigur mai întreagă.